Mi-e dor de tabloul simplu și frumos de acasă....
Mi-e dor de viața aceea de la țară, simplă și naturală. Era atât de pătrunzător totul în jur. Mirosul ierbii te îmbata, zumzetul din jur te înviora asemena ca o cafea instant, iar aerul era curat ca cerul după ploaie.
Mi-e dor de viața aceea de la țară, simplă și naturală. Era atât de pătrunzător totul în jur. Mirosul ierbii te îmbata, zumzetul din jur te înviora asemena ca o cafea instant, iar aerul era curat ca cerul după ploaie.
La țară te trezești și ieși direct afară, în natură. Nu e ca în apartamentul din centrul orașului îmbâcsit cu de toate și închistat între pereții unui turn înalt ca un vrej de fasole fermecat. Degeaba scoți tu capul puțin pe geam sa iei pulsul naturii, ca nu simți nimic. Inspiri doar zgomot și agitație. Doar grabă și confuzie printre mulțimea de clădiri așezate una lângă alta, printre vuietul mașinilor nebune și prin grămada de oameni teleghidați și desfigurați de propriile gânduri.
Știți ce fain era la țară? Drumul îngust și pietruit făcea mersul ca o aventură printre obstacole, ocolind acei monștri-pietre ce ieșeau în cale. Casele vechi și colorate înșiruite de-a lungul uliței captau imaginația și o îmbogățeau din mers. Animalele de prin curte erau ca la grădina zoologică din orașe, doar ca nu trebuia sa plătești ca să le vezi. Căței, pisici, găini și gâște .... Căruțele trase de cai ca niște zmei erau fascinante pentru o tură prin sat. Să vezi cum merge calul pe drum, cu o căruță în spate era ca un număr la circ în spațiul orășenesc pe atunci. Bălegarul proaspăt din cale era ca un portal fermecat către lumea țărănească, ca o binecuvântare pentru câmpul înverzit ce înconjoară și camufla satele de jur-împrejur. Totul apărea în fața ochilor ca un tărâm ferecat celor superficiali, de la orașe, care nu înțeleg frumosul prin naturalețe. Întoarcerea la origini este întotdeauna un prilej de refacere spirituală!
Mi-e dor de copilul care eram odată. Atât de necopt, de nepregătit pentru lupte, de inocent în fața răului. De jucăuș cu viața, ca într-un vis fugar. Știți cum e.... că orice fată se visează prințesă măcar o dată în viață. Eu chiar mă vedeam în pleoapele închise, într-o rochie de bal, din alea ca pe vremuri, umflate și dantelate. Visam mereu că dansam în voia sorții, ca râdeam din nimicuri, ca eram fericită și mulțumită. Nu mă ocupam decât cu joaca, cu năzbâtiile, cu crearea de probleme pentru alții. Eram liberă să gândesc ce vreau, să mă răzvrătesc, să alerg și să cânt. Da, ce mai cântam prin casă, pe afară. Mă imaginam o cântăreață mare pe scena lumii. Încălțam pantofii cei mai înalți ai mamei și îmi rupeam picioarele cu ei, doar pentru a ma simți la înălțime. Aveam și microfon, apropo. Eram în plină glorie. Schimbam cadrele cum voiam, schimbam jocurile și viețile ca prin magie. Acum eram mama, mai încolo eram cântăreața, apoi eram eleva la școală, mai încolo eram un soldat în misiune și tot așa. Ce bine mai era. Aveam posibilitatea sa mă retrag și să ies ori de câte ori mă simteam prinsă în capcană. De ar fi așa de ușor și în viața reală, cotidiană...să nu te lași cuprins de gânduri și regrete, ci să fii centrul universului tu și sa te simți iubit și apreciat pentru că exiști!
Mi-e dor de familia adunată laolaltă. Acea familie sănătoasă, închegată și numeroasă, gălăgioasă și agitată. Frați, surori, veri, mătușe și bunici. Cu toții la masă, cu toții prin curte, cu toții la evenimente, cu toții la distracție și cu toții la plimbare. Faceam drumeții ca în excursiile acelea de demult cu clasa. Mașina plină, gălăgie, îmbulzeală, veselie. Îmi lipsește bunica mea, Mamaia, așa cum îi spuneam când eram mică. Uneori parcă nici nu mi-o mai amintesc și mă întristează asta. A fost atât de prezentă în viața mea, în creșterea mea, în oblojirea și evoluția mea. Era ca o zână, peste tot împărțind ajutor, sfaturi, mâncare și zâmbete. Era acea persoană de care avem nevoie toți....și toți ar trebui să fim peroana care împarte iubire în lume!
Mi-e dor de zilele acelea lipsite de griji. Zilele în care nu mă gândeam la nimic...nici la ziua de mâine, nici la ce să fac de mâncare sau ce să cumpăr de ale casei. Zilele în care nu îmi făceam griji pentru datorii și îndatoriri. Zilele în care mă jucam cu bani din hârtie și eram bogată. Era mereu altcineva preocupat cu meniul zilei, cu ținutele zilnice, cu cele necesare, cu cheltuielile năvalnice și cu planurile acestei vieți incerte. Zilele acelea de basm...fără oameni răi, fără demoni interiori, fără lupte sufletești, fără răutăți gratuite și fără reproșuri din jur. Mi-e dor să plâng de la o julitură pe genunchi, decât din cauza oamenilor și problemelor. Viața, oricât de grea ar fi, ar trebui trăită și-n zile ca acelea, pline de distractie și povești frumoase de iubire!
Mi-e dor de zilele acelea lipsite de griji. Zilele în care nu mă gândeam la nimic...nici la ziua de mâine, nici la ce să fac de mâncare sau ce să cumpăr de ale casei. Zilele în care nu îmi făceam griji pentru datorii și îndatoriri. Zilele în care mă jucam cu bani din hârtie și eram bogată. Era mereu altcineva preocupat cu meniul zilei, cu ținutele zilnice, cu cele necesare, cu cheltuielile năvalnice și cu planurile acestei vieți incerte. Zilele acelea de basm...fără oameni răi, fără demoni interiori, fără lupte sufletești, fără răutăți gratuite și fără reproșuri din jur. Mi-e dor să plâng de la o julitură pe genunchi, decât din cauza oamenilor și problemelor. Viața, oricât de grea ar fi, ar trebui trăită și-n zile ca acelea, pline de distractie și povești frumoase de iubire!
Mi-e dor să plec...departe, oriunde și oricând. Să călătoresc încolo și-n coace peste tot, cu zâmbetul pe buze că am văzut ceva frumos și am aflat ceva nou în drumul meu. Aș vrea să gust viața sub toate formele ei. Să folosesc timpul în avantajul meu și să strâng amintiri de tot felul, pe care să le depăn cu cei din jurul meu. Să-mi obosesc picioarele și să-mi alint ochii cu peisaje uimitoare, cu locuri diferite și cu experiențe extraordinare. Să respir aer diferit...să mă descopăr sub toate modurile existente și să nu mă plafonez într-unul singur, să nu mă plicitsesc de viață. La final, să mă odihnesc în brațe iubitoare, să povestesc cu gust de fericire totul și să bucur sufletele ce ascultă. E ceva să crești și să explorezi în mod continuu.... este drumul spre împlinire!
Mi-e dor să am timp pentru mine...să ma răsfăț așa cum se cuvine, să nu mă gândesc la nimic, să scap din vâltoarea problemelor și să mă regăsesc în omul acela curat sufletește, optimist, vesel și senin, creator de plăcere pură. Să mă scufund poate într-o carte bună sau să mă teleportez într-un film captivant până la final, să mă relaxez cu un masaj revigorant care să-mi renască trupul amorțit de greutați, printr-o baie fierbinte, cu bulbuci și cu gust de șampanie care să-mi înmoaie toate simțurile pierdute în zile grele. Să iubesc și să fiu iubită sincer, fără egoism și fără teamă. Să cumpăr vrute și nevrute, fără să mă mai gândesc la economii, la viitor, la planuri. Să mă arunc fără teama că mă voi lovi, să simt vibrația zilei și să fiu mulțumită de clipa trăită aici și acum. Până la urmă să fii mulțumit sufletește înseamnă totul!
E despre cum să simți natura pe lângă tine, iubirea prin tine, fericire și linistea în sine, mulțumirea cu tine!
Foto: Arhivă personală
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu