Gândindu-mă la iubirile eșuate, am ajuns la unele concluzii care au fost validate si de alte persoane, dar si de unele articole științifice. Dacă până nu demult credeam ca tot ceea ce contează este iubirea si ca celalalt poate deveni cu timpul ceea ce ai tu nevoie, tot timpul mi-a demonstrat exact contrariul. Nu există povesti, nici prinți și prințese, nici zâne care să transforme broscoiul într-un cavaler șarmant și bine educat. În realitate, există doar copii, băieței și fetițe, care cresc învațând de la părinții lor ce este iubirea și o manifestă mai departe exact așa cum au primit-o încă din sânul propriei familii. Destul de interesantă această ipoteză, nu?
Ce să vezi? E și adevarată, mai ales că toți suntem conștienți de acest fapt, dar nu îl exploatăm. Mai degrabă, folosim această afirmație ca scuză sau acuză în certurile de cuplu, fără să vedem și adevărul din spatele ei. Căci până la urmă la asta se reduce totul, la familie, cum cum ai fost învațat de mic si la cât de conștient ești de acest lucru. Mulți dintre noi nu suntem sau nu acceptăm acest adevăr, iar acest fapt deschide drumul către eșec.
Deunăzi, o amică a afirmat în timpul unei discuții despre relatii, că este importantă si familia băiatului sau a fetei, atunci când facem alegerea. De aici parcă a pornit procesul de validare a tot ceea ce știam deja. Trebuie sa recunoaștem, pe de alta parte, că orice flacără a iubirii trupești care pâlpâie în sufletul muritorilor este amestecată întotdeauna cu multă prostie și patimă. Acestea, dacă nu sunt gestionate cum trebuie, aduc cu sine despărțirea.
Dar până la urmă, ce este iubirea?
- o legendă mitică despre suflete pereche
- un compromis contra singurătății
- povestea unor jumătăți care umblă prin lume cu nădejdea de a se întâlni
Cine știe...
Cert este că în cazul despărțirii putem vorbi despre așteptări care nu par “bifate” în cursul coabitării celor care formează un cuplu. Cât se poate de clar și de adevărat, nu? Ne despărțim, practic, din cauza noastră, pentru că nu suntem dispuși să acceptăm totul așa cum este și nici nu trebuie, până la urmă. De altfel, nici nu suntem dispuși să ne remodelam, ci să recunoaștem că poate iubirea pe care o stiam noi nu este cea mai bună formă de manifestare. Toți oamenii se nasc cu nevoia de a căuta apropierea de alte persoanele, care devin semnificative în viața lor. Dar nu toți știu să prețuiască această apropiere. Am citit de curând un studiu, care demonstrează cum această apropiere dintre două persoane este influențată de modelul familial pe care l-au avut fiecare.
Potrivit studiului, elementul de bază în formarea iubirii nu este apropierea fizică, ci disponibilitatea fizică și emoțională. Adică, in funcție de disponibilitatea și suportul oferit de părinți în timpul copilăriei, se formează diferite tipuri de atașament care se manifestă și in relațiile adulte. Astfel sunt create diferite tipuri de așteptări față de celălalt, felul în care căutăm apropierile si gradul în care suntem conștienți atât de nevoile proprii, cât și de nevoile celuilalt. E interesant de analizat iubirea originară....stați să vedeți.
Totul este posibil prin autocunoaștere. Deci e important să știm că adulți fiind, fiecare căutăm apropierea de cineva în funcție de tiparul cu care am fost învățați de copii. Așadar, s-a dovedit că există mai multe tipuri de atașament, pe care vi le detaliez mai jos:
》Atașamentul sigur - dacă in copilărie am avut parte de părinți responsivi, disponibili și suportivi în privința nevoilor noastre de ajutor, siguranță și afecțiune, atunci încrederea în noi si in ceilalți este cultivată și manifestată si la vârsta adultă. De aici și interactiunea mai ușoară in relatii, calitatea lor și conexiunea reală dintre doi oameni bine crescuți. Aici mă refer la siguranța de sine, la capacitatea de a recunoaste nevoile personale și de a înțelege și satisface nevoile celuilalt și nu în ultimul rând, disponibilitatea față de altă persoană. Încrederea reciprocă dintre parteneri arată calitatea relației și valoarea celor două persoane.
》Atașamentul evitant - deja putem vorbi despre probleme precum teama de respingere sau evitarea apropierilor. Dacă figurile familiale au fost indisponibli din varii motive pentru copilul din noi, atunci adultul apelează la rându-i la tendința de a păstra distanța față de alţii și la suprimarea sentimentelor. Deși in extetior se poate observa indiferență, în interior este de fapt avalanșă de tensiune și emoții negative. În relații, este dificilă apropierea adevărată și consolidarea încrederii, din cauza fricii de dependență față de celălalt. De aici și disfuncționalitatea unei relații în care un partener păstrează distanța emoțională, iar celălalt se simte neimportant. Astfel apare dramatismul de cuplu cu multe suișuri și coborâșuri.
》Atașamentul ambivalent - oscilațiile dintre afecțiune și respingere din perioada copilăriei creează un adult confuz, hipersensibil, posesiv și furios în cuplu. Deoarece au ramas cu multe nevoi ce se așteaptă să le fie satisfăcute, când acest lucru nu se întâmplă pot apela la șantaj emoțional sau manipulare. Deseori pot deveni imprevizibili și au schimbări bruște de dispoziție. Se poate observa o "foame emoțională" care se confundă cu iubirea.
》Atașamentul dezorganizat - descrie comportamentele nesigure ale copilului adult, care a fost abuzat emoțional și are tendința de a ceda în situațiile stresante, fiind mereu conflictual în relații. Compasiunea și empatia lipsesc cu desăvârșire, iar asta creează un mediu amenințător pentru ambii parteneri.
Ce ziceți de această analiză? Parcă se merită a înțelege mai bine felul în care suntem construiți, în care gestionam conflictele si problemele in relații și tipul de atașament care ne reprezintă. După cum s-a văzut, persoanele cu un atașament sigur pot face față mult mai bine unui conflict și consecințelor acestuia și își revin mult mai repede. Nu îl percep ca pe o amenințare, ci ca pe o situație ce trebuie rezolvată. Pe de altă parte, cei care au un atașament de tip evitant se deschid mult mai greu atunci când apare un conflict, adoptă mai degrabă o atitudine pasivă ori de retragere, chiar dacă în interior se frământă ori se simt furioși, îngreunând astfel soluționarea acestuia. Persoanele cu atașament ambivalent au tendința de a percepe conflictele într-o manieră exacerbată din cauza sensibilității lor legată de respingere. Reacțiile lor sunt furtunoase și puternice și conflictele destul de frecvente. Persoanele cu atașament dezorganizat gestionează cu dificultate stresul aferent conflictelor și au tendința de a deven ostili și violenți.
Așadar si prin urmare, stilul de atașament pe care îl dezvoltăm în copilărie ne influențează ulterior relațiile pe care le formăm în perioada adultă. In funcție de acesta, avem parte de relatii reusite sau relatii eșuate. Însă, soluția ar fi conștientizarea de sine a propriului tip de atașament și acceptarea schimbărilor necesare, astfel încât să nu mai permitem tiparelor disfuncționale să ne ghideze relațiile. Copilul din noi a crescut acum și este capabil să se schimbe în bine ca adult!
PS. Vom fi bine, vindecati si zâmbitori. Vom fi schimbați in bine. Vom fi crescut...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu