Mamă, am cucerit Ceahlăul!

Mama: “Nu vă duceți acolo, că e periculos. E sezonul viperelor, pot apărea urși. Vă rog, mamă, să vă linișitiți!”

Dar spiritul tânăr nu vrea liniște, ci aventură, adrenalină. Cum să stăm locului? Scopul era stabilit, fără doar și poate, să ajungem în vârf de munte. Și nu orice vârf, ci Vârful Toaca! Cel faimos, cu ale sale 500 de trepte agățate de o stâncă mare și impunătoare. 🫶🏼

Am zis că trebuie să încerăm măcar o dată în viață ceva mai mult decât am fost obișnuite și nu ne-am lăsat convinse de sfaturile celorlalți de a nu pleca în cea mai frumoasă expediție pe munte de până acum. Spun asta, căci parcă ni s-a deschis apetitul! 😀

Ne informăm, căutam locații și trasee, ne echipăm corespunzător, ne înarmam cu mult curaj și duse am fost. Drumul prin pădurea sălbatică parcă ne trăgea tot mai sus cu o dorință aprigă de a ajunge in vârf. Deși cărările parcă se lungeau, șanțurile se adânceau, stufărișul se îndesea și copacii se încălecau cu picioarele noastre, am continuat printre crengi și rădăcini groase, printre pietre și bolovani, printre vaitaturi și respirații sacadate și tot am continuat… La un moment dat, după multe ore de mers încontinuu, am crezut că nu se mai termină. Puterile slăbeau, râsetele nu se mai auzeau, bețele se rupeau și oamenii tot treceau. Mai o poza, mai o vorbă, cu un sandvis, o gură de apă, o  rază de lumină, o priveliște încântătoare, parcă te salvau de la cedare. 

Când deja corpul urla din toți muschii, vârful se arăta falnic în bătaia soarelui. Ochii absorbeau toată frumusețea dimprejur, deși picioarele tremurau necontrolat. Senzația aceea e de nedescris atunci când ajungi acolo. Trebuie musai sa simți, nu să citești alte descrieri. Peisajul cu totul fantastic, aerul pur, norii de lângă tine și crestele pe care de jos le vedeai în sus și care acum erau la umerii tăi, la picioarele tale chinuite, acest tot nu se poate compara cu nimic în lumea asta. Ești tu și muntele, muntele e al tău și tu ești al muntelui. Când brazii devin mici, când ești printre nori si când privești muntele în jos, te simți împlinit. Practic, simți cum îți zboară sufletul. Mai primești și o ploiță drept binecuvântare la final și pleci mulțumit înapoi, plin de energie și zâmbete. 

Ce ar fi fost dacă am fi ascultat de alte sfaturi? Nu am fi aflat frumusețea vieții! Nu am fi simțit viața! Ce-i drept, acum simțim o profundă febră musculară 😁 

PS. Nu m-am întâlnit cu ursul